Cultura cătinei

873

Cătina albă, cunoscută în unele părți și sub numele de cătina de râu sau simplu cătină este un arbust foarte ramificat și spinos care crește în România începând din nisipurile și pietrișurile litorale până în regiunile muntoase, alcătuind uneori crânguri și tufișuri destul de întinse.

Fructul de catină conține de două ori mai multă vitamina C decât măceșul și de 10 ori mai mult decât citricele. În fructele coapte conținutul depășește 400-800 mg la 100 g suc proaspăt. Alte vitamine prezente în fruct sunt A, B1, B2, B6, B9, E, K, P, F. Mai regăsim celuloză, betacaroten (într-un procent net superior celui din pulpa de morcov), microelemente ca fosfor, calciu, magneziu, potasiu, fier și sodiu, uleiuri complexe.

Frunzele sunt întregi liniar-lanceolate, de culoare verde-cenușie pe fața superioară și albicios-argintie pe cea inferioară. Florile, dioice, sunt mici și apar înaintea frunzelor cele mascule, au 2 sepale și 4 stamine, iar cele femele sunt scurt pediculate și au 2 sepale.

Fructele sunt ovoide sau globuloase, lungi de 5-10 mm și late de 4-8 mm, de culoare verde la început și galben-portocalie la completă lor maturitate.

Planta crește până la 2-5 m, are scoarța brun-închisă care se transformă în ritidon brăzdat. Face lujeri anuali solzoși, cenușii-argintii, ramuri laterale cu spini numeroși și puternici, cu muguri mici, păroși cu gust amărui.

În prezent, de la cătină se obțin următoarele produse: ceaiuri din fructe, muguri, frunze și chiar scoarța, siropuri de fructe, ulei de fructe. Acesta din urmă este și cel mai valoros din punct de vedere medical.

Uleiul de cătină este utilizat în tratamentul unor afecțiuni precum: ulcerul gastric și duodenal, alergiile, diarea, urticaria, reumatismul, afecțiunile neuroendocrinologice, circulatorii, hepatice. Are o acțiune reconfortantă, chiar cu efecte ușor narcotice.

De asemenea se mai folosește în alcoolism, anemii, astenie și stres. Se utilizează și în geriatrie cu rezultate spectaculoase. Cu cătina se mai tratează afecțiunile oftalmologice, coronariene, hipertensiunea arterială și gingivitele.

Cătina este și un foarte bun antiinflamator și inhibă pofta de mâncare în cazul unor tratamente ale obezității. Prin prelucarea fructelor în industria alimentară se obțin produse foarte apreciate cum ar fi suc, nectar, sirop, gem, jeleu, dulcețuri, peltea, lichioruri, diverse băuturi alcoolice. Mugurii de cătină au efect afrodisiac.

Cătina are capacități mari de drajonare, de aceea se utilizează pentru consolidarea terenurilor în pantă, dar și sub formă de gard viu, având în vedere numeroșii spini puternici care împiedică pătrunderea iepurilor și a altor animale în spațiile care necesită protecție (livezi, podgorii, diverse culturi).

În agricultură, ea se folosește în unele zone pentru îmbogățirea în azot a solurilor, datorită nodozităților similare celor întâlnite la leguminoase (voi vorbi despre acestea mai pe larg), dar și pentru consolidarea terenurilor predispuse la eroziune datorită capacității mari de drajonare.

I. Cerințele cătinei față de factorii de mediu

În privința temperaturii, cătina este puțin pretențioasă, suportând temperaturi joase de până la –35 °C, raportându-se cazuri de supraviețuire chiar după geruri de –40 °C. Aceeași rezistență o manifestă și la temperaturi pozitive excesive, la temperaturi la nivelul solului de până la + 45 °C.

Cătina are însă nevoie de foarte multă lumină, producția optimă se obține în zonele în care planta este expusă direct la soare, pe toată perioada zilei.

Față de umiditate, cătina se adaptează foarte ușor, rezistând la cele mai cumplite secete din zona temperată, dar și la inundațiile temporare.

Cătina este un arbust adaptabil până la extrem pe orice tip de sol, pe terenuri uscate, prundișuri, dar și pe cernoziumuri și soluri brun-roșcate. Uimitor, cătina crește chiar și pe soluri sărăturoase, pe care alte specii nu se pot dezvolta.

Fertilizarea solului se impune numai în plantațiile situate pe terenuri sărace, subțiri, unde plantele se dezvoltă foarte încet și creșterile sunt mici. În aceste cazuri, la plantarea puieților se dublează cantitatea de îngrășăminte organice și chimice, iar o dată la 3 ani se administrează 20-30 t/ha gunoi de grajd, 300-400 kg/ha superfosfat, 200 kg/ha sare potasică. Pe astfel de terenuri se aplică lucrarea cu paraplaul, un plug în formă de săgeată care ridică brazda dar nu o și întoarce. În cazul în care solul este menținut în plantație ca ogor negru, gunoiul de grajd se îngroapă imediat după împrăștiere la o adâncime potrivită.

Pe solurile fertile sau potrivit de fertile îngrășămintele încorporate la înființarea plantației sunt suficiente până când planta se aprovizionează singură cu azotul atmosferic.

Soiuri de cătina albă: Serpeni 11, Delta 1, Murgești 1, Mărăcineni 1, Delta 3.

II. Înființarea și întreținerea plantațiilor

În primul rând, în funcție de relief și tipul de sol se alege direcția rândurilor. Pe terenurile în pantă predispuse la eroziune se alege plantarea în triunghi, cu vârful corespunzator celui mai înalt punct al terenului, și astfel încât pomii rândurilor cu soț să fie plantați la jumătatea distanței dintre pomii rândurilor fără soț. Se obține astfel o plantație în mozaic, specifică combaterii eroziunii. Pe terenurile plane, care nu prezintă probleme, direcția rândurilor se va alege astfel încât plantele să beneficieze de cât mai mult soare, cătina fiind pretențioasă din acest punct de vedere.

Forma plantației va fi dreptunghiulară sau pătrată, dar nu este o regulă. Pe terenurile excesiv nisipoase, cu tendința de desertificare, cătina se plantează în copci la 20-30 cm adâncime.

În funcție de tipul de plantație, intensiv sau clasic, cătina se poate conduce sub formă aplatizată sau sub formă globuloasă.

Conducerea sub forma aplatizată, cu și fără trunchi, este în general caracteristica tipurilor de plantații intensive. Distanțele de plantare sunt 2,8-3 m între rânduri și 2 m pe rând.

Prin dirijarea sub această formă a coroanelor se realizează o serie de avantaje de ordin agrotehnic, legate de mecanizarea de întreținere a solului, de combatere a bolilor și dăunătorilor, ușurând executarea unor lucrări de tăiere și recoltare.

Conducerea aplatizată a coroanei satisface în mare măsură cerința de lumină a cătinei.

Conducerea globuloasă a tufelor se practică în plantațiile clasice, unde distanțele de plantare sunt 3,5/2 – 2,5 m, sau la plantele izolate, aceasta fiind de fapt forma naturală a cătinei.

Întreținerea solului

Pentru a asigura condiții bune de creștere și dezvoltare a rădăcinilor și a înlătura orice concurență, solul, în plantațiile de cătină, se menține obligatoriu ca ogor negru. Excepții se pot face în primul an și eventual în anul 2 de la plantare, când pe mijlocul intervalului este posibilă cultivarea plantelor de talie mică, ce nu concurează cătina și permit executarea mecanizată a lucrărilor.

Inierbarea intervalelor este indicata si pentru usurarea culesului, a taierilor, efectuarii diferitelor lucrari, mai ales in zonele cu precipitatii frecvente, unde mocirlirea ar putea crea probleme.

În plantațiile unde cătina are și rolul de a preveni sau combate eroziunea solului, intervalul dintre rânduri se poate menține în ierbat, iar terenul pe direcția rândurilor se lucrează ca ogor negru (similar plantațiilor viticole).

Solul se poate înierba și păstra ca atare și pe terenurile plane și umede cu exces temporar de apă cu condiția ca în perioadele secetoase iarba să fie cosită des iar în jurul plantelor să se lucreze ca ogor negru.

Dacă spațiul dintre rânduri permite, toate lucrările solului se pot face mecanizat cu combinatorul.

Tăierile de formare și fructificare

Tăierea de formare începe o dată cu plantarea sau imediat după plantare și se execută diferențiat în funcție de tipul de coroană ce urmează să se proiecteze. Pentru formele de coroană globuloasă sau ușor turtite, tăierea de formare constă în alegerea axului și a 3-5 ramuri laterale cât mai bine așezate pe ax. Atât ramurile cât și axul se scurtează cu 1/2 sau 1/3, în funcție de vigurozitatea creșterilor. În anii 2 și 3 se urmărește garnisirea axului din 30 în 30 cm cu ramuri de schelet, până la înălțimea de 1,6-1,7 m considerată ca potrivită pentru executarea manuală a lucrărilor de tăiere și recoltare.

Concomitent cu îmbrăcarea corectă a axului cu ramuri de schelet, se execută aceeași operație și pe ramurile de schelet, cu deosebirea ca distanțele dintre ramurile de semischelet este de 12-15 cm și sunt preferate acelea care au o poziție bilaterală alternă.
Pentru obținerea de coroane aplatizate tăierea de formare începe tot de la plantare. Se îndepărtează axul la 35-40 cm înălțime, la care se și proiectează primul etaj. Se aleg 2 ramuri de schelet ce au poziții în direcția rândului.

În continuare, în anii 2 si 3, din creșterile rezultate se aleg ramurile de schelet care sunt orientate pe direcția rândului, până la înălțimea de 1,6-1,8 m. În scopul obținerii unei gărnisiri bune cu ramuri de schelet si semischelet, cresterile anuale de prelungire se scurteaza cu 1/3. Ramurile de semischelet se răresc la 15 cm una de alta și se scurtează la 30 cm. Ramurile de schelet se pot dirija pe sârmele spalierului, fie prin tăieri fie prin palisare.

Tăierea de fructificare este orientată mai mult asupra ramurilor care rodesc, urmărindu-se ca rodul să se găsească cât mai la periferia coroanei.

Cătina intră pe rod în anul 2, 3 sau 4 de la plantare. La început rodul este concentrat pe ax și la baza ramurilor de schelet. Pe măsură ce plantele avansează în vârstă, prin tăiere, rodul se dirijează spre periferia coroanei. De asemenea, tăierea urmărește repratizarea uniformă a ramurilor de rod, precum și intinerirea lor.

Anual se răresc formațiunilor de rod la distanța de 10-12 cm în zonele mai puțin luminate și de 6-7 cm către periferia coroanei.

O parte din formațiunile de rod se elimină de la bază, iar o altă parte se taie în cepi de 1-1,5 cm. Din lăstarii care se formează pe cepi, se alege cel mai viguros și cel mai bine plasat, care va înlocui formațiunea de rod care a fructificat anul precedent.
Această operațiune de înlocuire alternativă se repetă după aceleași principii an de an.

Tăierea de fructificare se efectuează toamna sau primăvara, dar parțial se poate executa și în perioada maturării fructelor când recoltarea se face prin detașarea ramurilor de rod.

Recoltarea și valorificarea

Operațiunea cea mai dificilă este recoltarea. Tufele dese cu spini lungi și puternici, fructele mici și aglomerate, prinderea lor puternică de ramuri precum și pedunculul scurt sunt principalele cauze care îngreunează recoltarea.
Momentul optim de recoltare se stabilește în funcție de modul de valorificare a fructelor. Culesul se va efectua în momentul în care fructele ajung la greutate maximă, și deci sunt acumulate majoritatea substanțelor active.
Calendaristic, culesul se efectuează din a doua jumătate a lunii august până la jumătatea lunii octombrie.

După această dată, fructele sunt supramaturate, scad în greutate, se zdrobesc, iar o parte din ele crapă în momentul recoltării.

Recoltarea manuală se face prin desprinderea bob cu bob direct de pe tufă. Fructele culese manual sunt curate, iar planta nu este deloc afectată prin tăierea formațiunilor de rod, în schimb randamentul este scăzut. Un muncitor poate culege 5-10 kg pe zi. Se mai practică sistemul de detașare a ramurilor cu rod și recoltarea ulterioară a fructelor.

Se folosesc și sisteme mai practice de recoltare, care se bazează pe folosirea unor instrumente ajutătoare ca piepteni de metal cu dinți lungi, cârlige, greble, etc.

Cu ajutorul acestor instrumente randamentul crește simțitor, un muncitor ajungând să recolteze 15-16 kg pe zi direct din tufă, și 20-22 kg pe zi de pe ramuri detașate.

Pentru obținerea de suc de fructe de cătină în scopuri industriale, s-a recurs la instalații mobile de presare a fructelor direct de pe tufa, precum și instalații fixe unde ramurile cu fructe detașate sunt fragmentate, zdrobite și presate.

Deoarece fructele de cătină sunt perisabile, depozitarea lor trebuie să se facă în ambalaje mici, iar transportul în lădițe ce nu depășesc cantitatea de 4 kg. Trebuie acordată mare atenție la manipulare, transportul și depozitarea fructelor, mai ales în faza de maturitate deplină. În stare proaspată ele se pot păstra timp de 3-4 săptămâni în depozite frigorifice la temperatura de 0 grade Celsius.

Close
Agropataki.ro © Copyright 2022. Toate drepturile rezervate.
Close